Dezastrul care a avut loc în 1986 a însemnat o poluarea radioactivă fără precedent, dar și o schimbare radicală în ecosistemul zonei de lângă Cernobîl.

Până în secolul al XIX-lea, bazinul râului Pripyat, aflat la granița dintre Ucraina și Belarus, a fost ocupat de mlaștini și păduri.

Oamenii au început să distrugă aceste ecosisteme: au ars zonele împădurite, au doborât copacii ca să aibă lemn, fie ca să se încălzească, fie drept combustibil pentru a produce, mai departe, sticlă.

Până spre jumătatea secolului XX, aceste ramuri industriale aproape că dispăruseră, iar prin eforturile de reîmpădurire regiunea Pripyat era pe cale să se regenereze.

Apoi, pe 26 aprilie 1986, centrala nucleară de la Cernobîl, aflată la aproximativ 70 de kilometri nord de Kiev, a explodat și a dispersat particule radioactive în toată emisfera nordică. Catastrofa a dus la o schimbare radicală.

Sovieticii au evacuat 300.000 de oamenii de pe o rază de aproape 2.000 de kilometri pătrați, iar ceea ce vedem astăzi în regiune poartă numele de „Zona interzisă”.

Ce s-a întâmplat, însă, după ce lucrurile s-au calmat, iar oamenii au plecat definitiv constituie și acum un subiect controversat de dezbatere în comunitatea științifică, scrie Wired.

Decenii întregi, studiile au arătat că fauna și flora din acest perimetru au fost distruse și orice formă de viață rămasă are mutații grave.

Cercetările realizate ceva mai recent, însă, dovedesc altceva: plantele au crescut din nou, iar speciile de animale sunt chiar mai diverse ca înainte de dezastru.

Concret, regiunea arată acum ca un experiment în derulare, ca o mostră a ceea ce se va întâmpla pe planetă atunci când oamenii vor dispărea și vor lăsa în urma lor o lume devastată.

Este clar că expunerea la radiațiile masive degajate după explozia de la Cernobîl a afectat multe vieți, peste jumătate de milion de oameni fiind expuși la o cantitate de substanțe nocive ale căror efecte probabil că nu sunt înțelese în totalitate nici măcar astăzi.

Ceea ce este destul de clar din cercetările de până acum este faptul că, dacă un om este expus unei radiații mari, cel mai probabil va dezvolta de-a lungul vieții o formă de cancer de tiroidă sau alte probleme legate de această glandă.

Personalul care s-a aflat în preajma centralei în noaptea exploziei s-a confruntat cu varii forme de leucemie sau alte tipuri de cancer, dar și cu cataractă. Ce se întâmplă, însă, cu natura din „zona interzisă”?

Este foarte cunoscut faptul că o pădure de conifere aflată în apropiere de locul dezastrului, acolo unde radiațiile au fost la niveluri ridicate, și-a schimbat culoarea în roșu, apoi a dispărut, iar numele i-a rămas „Red Forest” („Pădurea roșie”).

În ceea ce privește alte forme de viață, studiile timpurii au arătat că păsările și insectele au înregistrat scăderi ale populației, pentru ca, ulterior, aceleași rezultate să fie consemnate și în privința mamiferelor mari.

„Dacă mergi în cele mai contaminate zone într-o zi de primăvară, abia poți auzi vreo pasăre ciripind. Pariez că dacă am merge împreună în Zona interzisă aș putea să măsor nivelul radiațiilor doar prin activitatea păsărilor”, a declarat Anders Møller, ecologist la Universitatea Paris-Sud.

El a avertizat de mult timp cu privire la efectele negative ale radiațiilor și a descoperit, de exemplu, mutații de 10 ori mai mari la diverse plante și animale din regiune. Echipa lui Møller a arătat de-a lungul timpului că efectele radiațiilor sunt mult mai vizibile.

Controversele nu lipsesc, pentru că alți cercetători, folosind metode diferite, au ajuns la concluzii diferite. În anii 1990, un studiu preliminar efectuat pe rozătoare a arătat că radiațiile nu au avut niciun efect asupra populației.

20 de ani mai târziu, o echipă de cercetători străini a numărat exemplarele din diferite specii și nu a găsit nicio diferență față de situația de dinainte de catastrofă, cu excepția lupilor. Aceștia erau, însă, mai mulți decât în zonele similare necontaminate.

De unde vine acest decalaj? O explicație ar putea fi aceea că se reproduc mai repede decât îi pot ucide radiațiile, dat fiind faptul că este mult mai probabil ca exemplarele să dezvolte diverse boli sau tumori care le ucid în timp, nu imediat.

Cercetătorii au mai arătat și că de la accidentul nuclear încoace urșii bruni au repopulat „Zona interzisă”, dar și că alte animale găsesc acolo un mediu propice pentru supraviețuire și înmulțire.

Un factor foarte important în această chestiune ar fi lipsa activităților umane dăunătoare. Asta înseamnă ecosisteme mai bogate pentru animale și o existență prosperă, însă combinația cu expunerea la radiații duce la o problemă de echilibru.

Unii cercetători cred că particulele radioactive s-au infiltrat în sol și că animalele care trăiesc în pădure ar putea transporta substanțele și în alte perimetre necontaminate.

Astfel, „Zona interzisă” de la Cernobîl este aproape unică, pentru că sunt foarte puține locuri de pe Pământ pe care oamenii le-au părăsit. Iar acestea devin eventuale modele pentru lumi diferite. Rămâne de văzut doar dacă vor semăna cu un paradis terestru sau, mai degrabă, cu un infern.

Share articol: