În urma evenimentului cunoscut sub numele de extincția în masă Cretacic-Paleogen (K-Pg), a început o nouă eră pentru Pământ. Ecosistemele au revenit, dar formele de viață care le locuiau au fost diferită.

Multe specii iconice care au precedat această extincție pot fi văzute doar într-un muzeu. Redutabilul Tyrannosaurus rex, Velociraptor și dragonii înaripați din specia Quetzalcoatlus nu au putut supraviețui asteroidului și au rămas doar în istoria profundă a planetei.

Dar dacă facem astăzi o plimbare afară și simțim mirosul trandafirilor, e foarte interesant de spus că ne vom afla în prezența unor forme de viață străvechi care au înflorit în cenușa rămasă după extincția Cretacic-Paleogen.

Deși speciile vii de trandafiri din zilele noastre nu sunt aceleași care au împărțit Pământul cu Tyrannosaurus rex, descendența lor (familia Rosaceae) a apărut cu zeci de milioane de ani înainte ca asteroidul care a determinat dispariția dinozaurilor să lovească Terra.

Și trandafirii sunt o descendență neobișnuită de angiosperme (plantă cu flori) în acest sens. Fosilele și analiza genetică sugerează că marea majoritate a familiilor de angiosperme își au originea înainte de asteroid.

Strămoșii familiilor de orhidee ornamentale, magnolie și floarea pasiunii, familiile de iarbă și cartofi, familia de margarete medicinale și familia din care provine menta au împărțit Pământul cu dinozaurii. De fapt, evoluția explozivă a angiospermelor în cele aproximativ 290.000 de specii de astăzi ar fi putut fi facilitată de extincția mai sus menționată.

Angiospermele păreau să fi profitat de un nou început, asemănător cu primii membri ai propriei noastre descendențe, mamiferele.

Cu toate acestea, nu este clar cum au făcut-o. Angiospermele, atât de fragile în comparație cu dinozaurii, nu pot zbura sau alerga pentru a scăpa de condițiile dure. Ele se bazează pe lumina soarelui pentru existență, lumină care nu a mai fost vizibilă pe planetă pentru mult timp.

Fosilele din diferite regiuni spun diferite versiuni ale evenimentelor. Este clar că a existat o rotație mare a angiospermelor în Amazon, atunci când a lovit asteroidul, și o scădere a volumului insectelor care care se hrănesc cu plante în America de Nord, ceea ce sugerează o dispariție a plantelor alimentare. Dar alte regiuni, cum ar fi Patagonia, nu prezintă niciun model de evoluție concret.

Un studiu din 2015 care a analizat fosilele de angiosperme din 257 de genuri a constatat că extincția Cretacic-Paleogen a avut, totuși, un efect redus asupra ratelor de dispariție a speciilor de angiosperme.

O echipă de cercetători a recurs la o altă abordare pentru a rezolva această confuzie, detaliată recent într-un studiu publicat recent în Biology Letters. Aceștia au analizat arborii genealogici ale angiospermelor mari, pe care lucrările anterioare i-au cartografiat din mutații în secvențele ADN de la 33.000-73.000 de specii. Acest mod de a gândi arborele a pus bazele unor perspective majore despre evoluția vieții, de când primul arbore genealogic a fost mâzgălit de Charles Darwin.

Deși arborii genealogici pe care i-au analizat nu au inclus specii dispărute, forma lor conține indicii despre modul în care ratele de dispariție s-au schimbat de-a lungul timpului, prin modul în care rata de ramificare scade și evoluează.

Rata de extincție a unei filiații, în acest caz angiosperme, poate fi estimată folosind modele matematice. Cel pe care l-au folosit cercetătorii a comparat vârsta strămoșilor lor cu estimările referitoare la câte specii ar trebui să apară într-un arbore genealogic în funcție de ceea ce știm despre procesul de evoluție. De asemenea, specialiștii au comparat numărul de specii dintr-un arbore genealogic cu estimări ale timpului necesar pentru ca o nouă specie să evolueze. Acest lucru ne oferă o rată netă de diversificare - cât de repede apar specii noi, ajustate pentru numărul de specii care au dispărut din descendență.

Modelul generează intervale de timp, cum ar fi un milion de ani, pentru a arăta modul în care rata de extincție variază în timp. Așa că acesta le-a permis să identifice perioadele de timp care au avut rate ridicate de extincție.

Oamenii de știință cred că rezistența angiospermei la extincția în masă poate fi explicată prin capacitatea acestor specii de plante de a se adapta. De exemplu, evoluția noilor lor mecanisme de dispersie și polenizare a semințelor.

Plantele își pot duplica, de asemenea, întregul genom, ceea ce oferă o a doua copie a fiecărei gene individuale asupra căreia poate acționa selecția, ceea ce poate duce la noi forme ale speciei și la o diversitate mai mare.

Al șaselea eveniment de extincție în masă cu care ne confruntăm în prezent poate urma o traiectorie similară. Un număr îngrijorător de specii de angiosperme sunt deja amenințate cu dispariția, iar extincția lor va duce probabil la sfârșitul vieții așa cum o cunoaștem.

Este adevărat, însă, că angiospermele pot ajunge să prospere din nou și ne pot chiar supraviețui.

__________________________________________________________________________________________________