Omul este singura specie de pe Terra care varsa lacrimi si de necaz, si de bucurie.

Charles Darwin, parintele teoriei evolutiei, scria a in 1872 ca plansul este un "demers accidental, o secretie externa fara obiect a ochilor". De atuni, au trecut mai bine de 130 de ani, cercetarile in domeniu avand, cel mai probabil un numar egal cu cel al anilor scursi de la descrierea lui Darwin. Cea mai cunoscuta este cea conform careia cel care plange ridica "un steag alb" impotriva agresorilor, semn ca ca "inlacrimatul" nu poate cauza niciun rau.

Biologii au gasit o utilitate in varstarea lacrimilor afirmand ca lacrimile tin ochiul departe de a se "usca" si, de asemenea, tin bacteriile departe. Psihologii leaga plansul de capacitatea omului de a empatiza, dandu-se ca exemplu faptul ca sunt destui oameni care lacrimeaza cand asculta un cantec ce le aminteste de un anumit lucru, o anumita intamplare. Oamenii plang si cand ajung la maturitate, fapt care nu se intalneste la animale pentru ca acesta ar fi un semnal de "capitulare" in fata pradatorilor.

Pe de alta parte, lacrimile pot fi asociate cu aceeasi usurinta si cu bucuria reusitei, nu de putine ori sportivii fiind surprinsi cu ochii umezi si dupa o reusita, nu doar dupa un insucces, asa cum si muzicienii pot fi vazuti plangand dupa ce munca lor a fost apreciata la scena deschisa fie ca este vorba de un concert rock sau unul, mai sobru, petrecut dupa o prestatie simfonica. S-a mai descoperit ca plansul nu se declanseaza de fiecare data cand un subiect trece prin aceleasi stari. De exemplu, un film "lacrimogen" sensibilizeaza mai mult daca este vazut in compania unei alte persoane decat daca este urmarit in singuratate.