Programul spațial american a fost cel care a reușit să ducă oamenii pe Lună și a contribuit la înțelegerea universului. Totuși, de-a lungul timpului, acesta a fost folosit și în moduri cel puțin ciudate, în funcție de interesele politice ale vremii.

Unul dintre cele mai bune exemple vine din vara anului 1963, o perioadă cunoscută pentru numărul fără precedent al demostrațiilor și pentru drepturile omului.

Proiectul West Ford a fost un plan aproape SF al armatei SUA de-a stopa orice fel de bruiaj al comunicațiilor venit dinspre Uniunea Sovietică, scriu cei de la War History Online.

Întruchiparea fizică a acestei strategii ar fi urmat să fie inelul West Ford, imaginat de Departamentul de Apărare și de oficialii Air Force drept cea mai mare antenă radio din istorie. Singurul scop al acesteia ar fi fost acela de-a proteja comunicarea pe unde lungi.

În acea perioadă, telecomunicațiile de acest tip se realizau fie prin radare OTH, fie prin cabluri subacvatice. Metodele erau robuste, dar rămâneau vulnerabile la amenințări, iar americanii erau convinși că rușii pot să le distrugă și să le întrerupă orice fel de interacțiune cu aliații. O astfel de situație ar fi lăsat Statele Unite în impas clar.

Acest tip de comunicații pe distanțe lungi nu era la fel de sigur precum metoda cablurilor pe sub apă, pentru că ionosfera este afectată de activitatea soarelui și undele luminoase bruiau deseori transmisiunile. Așa că mințile luminate ale armatei s-au pus la lucru pentru a soluționa problema.

Walter E. Morrow a fost inginerul electrician care a descoperit o soluție inovatore. El a sugerat că, dacă Pământul ar avea un fel de „scut” radio de reflexie, instabilitatea comunicațiilor ar fi de domeniul trecutului.

Pentru asta, era nevoie ca în jurul planetei să fie amplasat un inel de cupru. De aici s-a născut proiectul West Ford, care a avut la bază 480 de milioane de ace de cupru.

Fiecare dintre acestea era extrem de mic, de dimensiunea unui fir de păr și cu o lungime de doar 1,8 centimetri, iar împreună ar fi fost capabile să formeze o centură metalică gata să orbiteze Pământul, precum inelele lui Saturn.

Odată ce proiectul a fost demarat, armata a trebuit să găsească un mod de-a transporta aceste milioane de ace pe orbită. Au făcut două încercări, prima dintre ele având loc în 1961.

Fără succes, însă, pentru că acele de cupru nu s-au dispersat corespunzător, odată ajunse la altitudinea corectă. Așa că, în loc să aibă ca rezultat mult doritul inel, ele s-au strâns în grupuri fără nicio formă care au plutit la întâmplare în jurul Terrei.

A doua încercare, din vara lui 1963, a fost una de succes. La câteva zile de la lansare, a fost făcută și prima transmisie vocală de succes, pornind din California către Massachusetts.

Deși inițial a fost o victorie, viteza transmisiunilor a scăzut cu timpul, pe măsură ce acele de cupru au continuat să se disperseze. Performanța slabă la care se ajunsese a fost, cel mai probabil, și motivul pentru care ideea nu a mai fost luată în considerare ulterior.

De asemenea, foarte mulți s-au opus proiectului atunci când a fost lansat inițial. Astronomii s-au temut că inelul de cupru va cauza poluare optică și poluare radio. Alți critici credeau ca, pur și simplu, americanii aglomerează inutil spațiul cu bucățile lor de metal.

În zilele noastre mai există rămășițe ale planului West Ford. Unele dintre bucățile de cupru încă mai gravitează în jurul Pământului, cu toate că multe dintre ele s-au prăbușit și zac acum sub zăpezile de la poli.