Pământul timpuriu este deseori descris ca fiind „un iad”, și pe bună dreptate. Apărut din cenușa unei coliziuni uriașe care ne-a dat Luna, planeta primordial a fost caracterizată de o căldură atroce, prinsă sub o pătură groasă de dioxid de carbon și vapori de apă. 

Aceste condiții ar fi trebuit să fie inospitaliere pentru mult mai mult timp decât au fost. În urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani, însă, după doar câteva sute de milioane de ani de răcire - planeta noastră începea deja să pară un mediu propice vieții.

Orice explicație a transformării dramatice a Pământului ar trebui să ia în considerare pierderea rapidă a gazelor cu efect de seră, permițând planetei să se răcească și vaporilor de apă să se condenseze în oceane.

Singura problemă este că această perioadă din istoria planetei noastre a lăsat în urmă puține urme geologice care să poată fi studiate. Prin urmare, orice ipoteză pe care o găsim trebuie să se bazeze în mare parte pe dovezi circumstanțiale.

Doi cercetători de la Universitatea Yale au făcut recent calculele unui scenariu care implică roci „ciudate", ce nu mai există acum la suprafața Pământului, însă în trecut au absorbit tot acel dioxid de carbon. Iar ideea pare să poată fi dovedită.

„O cantitate masivă de carbon atmosferic a trebuit să fie eliminată", spune cercetătorul Yoshinori Miyazaki, care lucrează acum la Institutul de Tehnologie din California. „Deoarece nu s-a păstrat nicio rămășiță de rocă de la începutul Pământului, ne-am propus să construim de la zero un model teoretic pentru Pământul foarte timpuriu".

Sistemul nostru Pământ-Lună a fost, cel mai probabil, produsul unei coliziuni între două protoplanete, una de mărimea aproximativă a planetei Marte, iar cealaltă cu o masă probabil mai mare decât cea a Pământului de astăzi.

Ceea ce a rezultat din această interacțiune de substanțe volatile și roci ar fi fost minerale topite și nori de gaze, menținute calde de o ploaie constantă de moloz din spațiu.

De la aceste origini, ne-am putea imagina o lungă perioadă de căldură și haos, perpetuată de o atmosferă cu efect de seră formată din dioxid de carbon și apă. Este suficient să ne uităm la vecinul nostru, Venus, pentru a ne face o idee despre cum ar putea arăta acest scenariu.

Până în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani, ciclul carbonului pare să fi stabilizat temperaturile până la punctul în care viața putea exista în mod armonios pe Terra.

O posibilitate este aceea potrivit căreia carbonul din atmosferă s-ar fi putut dizolva în oceane, transformându-se în carbonați solizi, care s-ar fi putut scufunda și încorpora în componența mantalei. Așa că cercetătorii au refăcut mai multe modele privind mecanica fluidelor, mișcarea căldurii și fizica atmosferică pentru a vedea dacă pot face ca ipoteza să funcționeze.

Rezultatele sugerează că scenariul ar fi putut fi adevărat, dacă un anumit tip de rocă ar fi existat pe suprafața planetei noastre. Concret, este vorba despre o crustă de rocă umedă, topită, plină de piroxen, care ar putea explica pierderea rapidă a întregului dioxid de carbon într-un proces de stabilizare care ar dura milioane, mai degrabă decât miliarde de ani.

Scenariul este unul intrigant și pentru că un astfel de fenomen ar fi ajutat la apariția vieții în alte moduri. Fără îndoială, perioada „infernală" a Pământului își va păstra misterele încă mult timp de acum încolo. Dar, încetul cu încetul, încercăm să înțelegem de ce planeta noastră a reușit să devină un loc atât de potrivit pentru evoluția vieții. 

__________________________________________________________________________________________________

Urmăriți emisiunile preferate pe protvplus.ro: